Wikia

Wiki Creştin-ortodox

Constantin cel Mare

Talk0
1.884pages on
this wiki
Fișier:Constantine the Great.jpg

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus [1] (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut si sub numele de Constantin I, Constantin, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe [2] sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 şi care a condus Imperiul roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum şi pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acţiuni sunt considerate factorii majori ai răspândirii religii creştine. Reputaţia sa de primul Împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea până în timpurile noastre, deşi în mediile non-ortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul ca s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii.


ViaţaEdit

Epoca timpurieEdit

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš, în Serbia) în provincia romană Moesia Superior în data de 27 februarie 272 sau 273, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus şi al primei sale soţii Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârsta de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părasi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica Împăratului Roman de Apus Maximian. Theodora va da naştere la nu mai puţin de 6 copii, printre care şi Julius Constantius.

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Diocleţian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca fiind unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantius succedând lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noi auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi Maximinus Daia. În aceste condiţii, Constantin părăseşte Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva Picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius, îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuşi în cadrul Tetrahiei, ascesiunea lui Constantin apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut "crea" un nou caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsarit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galerius îi acordă titlul de caesar, confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (augustus) al Imperiului de Apus.

Epoca Imperiului de ApusEdit

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată pe de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se regăsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.

Îmediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona şi campania începută de Constantius în Britania şi se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni ale Francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va cauta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului. O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilităţii imperiului, iar pentru a-şi îndeplini această dorinţă, va întreprinde dese expediţii militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-şi potenţialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflaţi de cealaltă parte a Rinului. Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniştită în perioada sa.

Constantin - împărat creştinEdit

Născut din părinţi nobili, împăratul Constantius Chlorus şi Elena, Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când - înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxenţiu - s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge).

Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20 000 de soldaţi, contra celei lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta "instinctu divinitatis" (prin inspiraţie divină).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, ca semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit - cult cu origini orientale).

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creştinismul devine "religio licita", adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat - cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite : Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Sinodului I Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale ( fostul oraş trac Bizanţ, numit Constantinopolis – "oraşul lui Constantin") în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie Bisericii creştine casele imperiale de judecată ("basilikos oikia"),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, când soldaţii asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creştin.

Împăratul şi familia sa au ajutat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influenţa sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut" (Simbolul Credinţei sau Crezul). Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor - prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei sfântului Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reuşit sa afle Sf. Cruce, înălţată solemn în văzul poporului creştin de Episcopul cetăţii Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopolul sau oraşul lui Constantin, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanţ, Constantin face o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate - ca aceea a Sf. Apostoli - oraş strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit "Roma cea nouă", umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic din anul 381 şi prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat şi proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinţi sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: "Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi." [3] Era un mare moment din istoria Bisericii şi a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserica, iar Biserica lui Hristos îşi afirma unitatea. I s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii şi că a păstrat titlul de "pontifex maximus" [4]. Adevărat, dar în primele veacuri ale creştinismului mulţi catehumeni (cei care doreau să se boteze şi erau în stadiul de învăţare a normelor credinţei creştine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunţat la titlul mai sus numit îşi ridica un rival puternic şi păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creştin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voinţă, un înţelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu - dându-i libertatea dupa lungă perioadă de persecuţii care au tulburat-o, de la Nero până la Diocleţian.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337, şi a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

Iconografie Edit

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 145, 164, 174, 205, 214, 218, 236), Sf. Constantin poate fi reprezentat după cum urmează:

  • în rândul drepţilor, este reprezentat, în veşminte împărăteşti, ca tânăr cu un început de barbă, ţinând în mână o Cruce şi o Evanghelie;
  • împreună cu Sfânta împărăteasă Elena, mama sa (pentru prăznuirea din 21 mai);
  • în registrul de jos din naosul bisericii, în dreptul stranei mici, spre stânga, înspre Altar, sunt reprezentaţi Sf. Constantin şi mama sa Elena împreună cu Crucea Domnului.
  • la reprezentarea Mântuitorului de la versetul "Toată suflarea să laude pe Domnul...", conducând ceata împăraţilor, zicând: "Slava şi întărirea împăraţilor celor drept-credincioşi."
  • la reprezentarea Acatistului Buneivestiri, la "De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar", înaintea cetei Sfinţilor împăraţi, zice: "Bucură-te, puterea şi coroana împăraţilor, Fecioară!";
  • la reprezentarea Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), stând pe tron în mijlocul adunării Sfântului Sinod Ecumenic.
  • la reprezentarea minunilor Sf. Nicolae, vedenia împăratului: palate, în care dreptul Constantin "doarme sus pe un pat de aur, învelit până la brâu cu o plapumă ţesută cu aur; şi sfântul (Nicolae) deasupra capului lui îl înfricoşează. şi puţintel mai încolo alt pat şi Avlavie dormind, pe care de asemenea îl înspăimântă sfântul" (despre această minune, a se vedea, de exemplu Viaţa Sf. Nicolae).

Cel mai adesea, Sf. Constantin este reprezentat împreună cu mama sa Elena şi cu Sfânta Cruce a Domnului.

NoteEdit

  1. În (latină titlul imperial oficial al lui Constantin a fost IMPERATOR CAESAR FLAVIVS CONSTANTINVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS, Imperator Caesar Flavius Constantinus Augustus, piosul, fortunatul, neînvinsul. După anul 312, el adaugă MAXIMVS ("cel Mare"), pentru ca după anul 325 să înlocuiască invictus ("neînvinsul") cu VICTOR, deoarece invictus reamintea de Sol Invictus, Zeul Soare.
  2. Bisericile Răsăritene l-au declarat pe Constantin sfânt, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, care nu a urmat aceeaşi cale.
  3. Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini
  4. titlu de conducător suprem al cultelor păgâne
en:Constantine the Great

Around Wikia's network

Random Wiki